Predica de pe Munte a Căpitanului


Textul care ne interesează este al unei „circulări” legionare, text rostit de Corneliu Zelea Codreanu în ziua de 24 octombrie 1937. Data trebuie ţinută minte, căci este ziua în care gândirea românească a marcat un record de altitudine, un record cel puţin naţional, dacă nu cumva mondial!…

Ca şi alte mari isprăvi ale spiritului românesc, nici aceasta nu a fost preţuită la „justa ei valoare”. A fost trecută cu vederea într-un mod cu totul …explicabil: evenimentul s-a produs cu ocazia inaugurării unui restaurant, a unei cârciumi aşadar. Câte vorbe mari nu se spun într-o cârciumă?! O cârciumă românească! Risipa la români de inteligenţă şi har prilejuită de deşertarea paharelor este cotidiană şi nu este egalată de nicio sesiune academică!… De data aceasta ne aflăm însă în lumea legionară, lume în care deşertatul paharelor se făcea cu o cumpătare oareşicât ne-românească. Drept care mă văd obligat să schimb tonul şi să îndepărtez de la mine ispita frivolă a invocării lui Bachus.

Ci despre altceva este vorba, despre inaugurarea la Predeal a unei pensiuni, a unei cabane, pusă la dispoziţia montagnarzilor. Predealul interbelic arăta mult diferit de cel cunoscut azi. Nu era o aglomerare haotică de vile imense şi discoteci zgomotoase. Ici colo câte o cabană, peisajul era încă funcţional, dându-ţi de veste cât de sus te aflai, la cumpăna dintre două urcuşuri, astfel că de oriunde veneai, ajuns pre deal, simţeai nevoia să-ţi tragi oleacă sufletul. Pentru aşa ceva fusese gândit şi popasul legionar, pensiunea la care drumeţul putea să tragă cu tot dragul.

Căpitanul a avut o relaţie specială cu muntele, iar de aici, foarte probabil, o anumită comuniune sufletească mai aparte cu cei care urcă spre vîrful muntelui ca pe un drum iniţiatic, accesibil numai celor care îi simt nevoia. La cabană se putea ajunge după ore de urcuş pe jos, fără altă răsplată sau chemare decât a priveliştii măreţe şi a primenirii sufleteşti. Cititorul acestor rânduri trebuie să reconstituie decorul alpin de odinioară, azi înecat în emisii de eşapament şi de manele, pentru a înţelege şi trăi cuvîntul rostit de Căpitan. Îl transcriu întocmai, cu titlul pe care îl poartă în publicaţiile legionare:

Predeal, 24 Octombrie 1937

LA INAUGURAREA PENSIUNEI LEGIONARE DIN PREDEAL

Camarazi şi prieteni ai mişcării noastre.

Am deschis acest restaurant la Predeal pentru ca tinerii din Mişcarea Legionară să aibă în a lor stăpânire un picior de pod la cel mai bun aer al României.

Vor şti deci că ceea ce mai înainte pentru ei era o imposibilitate, de azi nu mai este. Vor putea urca aici şi sta cu un preţ redus sau în schimbul serviciilor pe care le vor face.

Îşi vor reface sănătatea sau îşi vor dubla puterile, pentru ca să le pună pe toate în serviciul patriei şi al biruinţei legionare.

Aceste capete de pod se întreţin întotdeauna cu jertfe materiale, de organizaţii, guverne, sau state. Dacă noi însă prin comerţ vom putea realiza şi un cât de mic beneficiu, întreprinderea noastră de astăzi îşi va fi atins şi chiar întrecut scopul propus.

Camarazi şi prieteni.

În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, aceleaşi feluri de mâncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum şi un maximum fixat de noi cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai mult, după cum sunt retribuiţi, după greutăţile familiare etc.

Dacă unul va zice: Eu n’am nici un ban – nu va plăti nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, ne vom interesa de ce n’are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă.

Cine va judeca cât trebuie să plătească un client? El singur, clientul. Atât am judecat că pot, atât cred eu că e drept să plătesc. Judecata lui este fără apel.

Iubiţi camarazi,

Un principiu al Justiţiei spune:

„Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”.

Răspund: Principiul înjoseşte omenirea, pentru că îl consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e omul. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într’o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecărui ceea ce este al său, adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi.

La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept şi e bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu acestea zise, Restaurantul de la Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi aici, săraci sau bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă.

La ceea ce avem şi cât avem.

C. Z. C.

Un text extraordinar, faţă de care exegeţii şi partizanii legionarilor s-au arătat la fel de nereceptivi ca şi adversarii. Puţine sunt documentele legionare care vin atât de convingător în sprijinul cunoscutului text al lui Mircea Eliade privitor la profunda revoluţie spirituală pe care a iniţiat-o şi a dus-o până nesperat de departe Corneliu Zelea Codreanu şi camarazii săi. Textul nu-şi propune să fie doctrinar şi de aceea, probabil, a fost trecut cu vederea chiar şi de legionarii preocupaţi să fixeze, pentru posteritate, reperele şi “cotele” moştenirii legionare.

„În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, acelaşi fel de mâncare, dar veţi plăti după puteri “. . . Sublinierea îi aparţine autorului, celui care semnează la finele textului: C.Z.C., ceea ce dovedeşte că era perfect conştient de însemnătatea precizării, a regulii pe care o instituia. Cred că rar mai apar alte cuvinte ale Căpitanului subliniate, în celelalte circulare.

Valoarea acestui text, a cuvintelor subliniate, rezultă din realitatea, din faptele petrecute întocmai, pe care le consemnează ca atare. În texte doctrinare, utopice, când până deunăzi ne jucam imaginând societatea perfectă, se ajunsese la formula de maximă moralitate: “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, a cărei realizare o vedeam, cu totul iluzoriu, într-un viitor îndepărtat şi nesigur.

Iată însă că în toamna lui 1937 această utopie devenise fapt împlinit, la Predeal, la pensiunea legionară deschisă nu de nişte bogătaşi filantropi, ci de membrii celui mai sărac partid din România. „Veţi plăti fiecare după puteri!” Chiar şi cel care nu are cu ce plăti va fi omenit, îngăduindu-i-se să mănânce alături de ceilalţi. Şi asta „pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame”. Iar cine are cu ce plăti va plăti cât crede el că merită să plătească ! „Judecata lui este fără apel”.

Cer îngăduinţa onor cititorilor acestor rânduri, îndemnându-i acum, lăsând o clipă textul din mână, să mediteze asupra a ceea ce se petrecea la pensiunea legionară din Predeal . . . Acest răgaz, pentru adunarea gândurilor, îl oferă şi Căpitanul cititorilor săi, cititori ai circularei. În acest punct el face o pauză, marcată prin adresarea directă din mijlocul textului : Iubiţi camarazi. . . După care urmează un moment de culme al gândirii legionare : contestaţia adusă unui bine cunoscut principiu de drept roman, unanim acceptat de toată planeta, de toată suflarea omenească şi niciodată pus în discuţie : Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză.

Răspunsul, tună vocea Căpitanului : Principiul acesta înjoseşte omenirea ! Este un principiu care se naşte dintr-o părere foarte proastă despre om, din prezumţia de vinovăţie: omul este laş şi hrăpăreţ! Numai neîncrederea în om poate întemeia acest principiu. Principiu valabil numai în măsura în care omul este prin natura sa sperjur, mincinos, vicios, egoist, dispus la impostură şi hoţie, poate chiar şi la crimă dacă ar avea garanţia că nu va putea fi dovedit ca hoţ sau criminal ori impostor !

Parcă niciodată nu a fost Căpitanul atât de profetic, rostindu-se în cel mai pur elan cristic : “eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie!”. Şi iată viziunea la care se ridică Codrenu, nu în singurătatea unei meditaţii, ci în banalul discurs inaugural al unei „unităţi comerciale” : „Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi”.

Să negi valabilitatea vestitelor principii de drept roman este un semn că legionarii, prin ceea ce şi-au propus, dar şi prin ceea ce au reuşit să facă, au revoluţionat gândirea socială, conştiinţa umană. Revoluţia naţională, pe care, în acel veac al 20-lea, numai legionarii au conceput-o în spirit, în inimile lor, ale oamenilor, a fost reală, petrecută, întâmplată. Repet : titlul de mare glorie românească nu este atât faptul că legionarii au fost români şi au imaginat şi realizat revoluţia legionară fără inspiraţie sau susţinere din străinătate, cât mai ales împrejurarea că aceşti vizionari idealişti au găsit înţelegerea şi adeziunea a câtorva milioane de români, a poporului român este cu totul extraordinar şi de a se mândri tot românul în veacul veacurilor!

Oriunde în lume să se fi născut, Căpitanul nu ar fi fost urmat de atâta lume, lume de cea mai bună calitate! Revoluţia legionară se poate spune că a reuşit peste aşteptări! Ţara toată l-a urmat pe Căpitan, i-a dat crezare şi ascultare! Asasinarea Căpitanului şi a căpeteniilor legionare nu înseamnă eşecul legionarismului! E ca şi cum un chirurg efectuează o operaţie dificilă, pacientul rezistă operaţiei, se simte bine, pleacă acasă pe picioarele sale, dar este călcat pe trecerea de pietoni de un şofer beat şi iresponsabil. Faptul că pacientul a murit şi n-a mai ajuns acasă nu înseamnă că operaţia nu a reuşit! . . .

În 1937 Ţara a votat, practic, cu legionarii, consemnând astfel biruinţa legionară! Faptul că regele poltron şi criminal a anulat alegerile nu înseamnă nimic în absolut, în ordinea morală a lumii, dinaintea lui Dumnezeu. Da, pe plan istoric, al mizeriei trăite, instaurând regele dictatura, unii ar putea spune că legionarii au pierdut, iar meciul politic a fost câştigat de Carol al II-lea.

În numai 10 ani, cei cinci întemeietori ai Legiunii Arhanghelul Mihail se făcuseră un milion de români gata să jertfească pentru Iisus şi Neam! Pentru tot ce are omul mai bun, mai frumos şi mai drept!…

Cu alte cuvinte, poporul român a fost în stare să vadă ceea ce era de văzut şi să priceapă ceea ce era de priceput, în ceasul cel mai înalt al istoriei sale, al celei mai teribile încercări. Poporul român a fost demn de propriii săi copii, a fost la înălţimea norocului pe care Dumnezeu i l-a dat ca din sămânţa sa să răsară oameni ca Moţa şi Marin, Nae Ionescu şi Mircea Eliade, Ţuţea şi Ghinea, Gyr şi Noica, infirmând vechiul şi tristul adevăr că nimeni nu e profet în ţara lui. Corneliu Zelea Codreanu a fost recunoscut de români ca profet şi ca purtător al Cuvîntului întemeietor, al Logosului. Şi românii l-au urmat şi s-au jertfit alături de Căpitan şi întru Căpitan.

Principiul sub a cărui tutelă Căpitanul inaugurează comerţul legionar ne obligă să facem şi alte conexiuni, deloc forţate. Principiul afirmat de Corneliu Zelea Codreanu aminteşte, repet, de predica de pe Munte, de care se apropie mai mult decât orice alt text rostit în limba română. M-aş bucura să fiu contrazis cu îndreptăţire şi să mi se arate alte texte…

În mod sigur principiul enunţat la Predeal se înrudeşte cu unul dintre cele mai importante precepte pitagoreice: „Faptele de care te-ai putea ruşina să nu le săvârşeşti nici în prezenţa altora, nici când eşti singur şi nimeni nu te vede. Şi, mai presus de orice, respectă-te pe tine însuţi!” (s.n.) Citise oare Căpitanul Versurile de aur pitagoreice? Sau pe alţi autori antici sau moderni care au glosat pe marginea celebrului text? Ori se exprima aşa sub imperiul unei moşteniri spirituale pe care mentalul popular românesc, ca descendent al celui arian, a dus-o mai departe, mai sus, atunci când a imaginat ciudata reacţie de solidaritate umană tipic românească: să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia… Mai curând am vedea în comportamentul „cristic” al Căpitanului împlinirea unui model moral românesc curent întruchipat de Făt Frumos… Nu erudiţia îl duce pe C.Z.C. la aceste performanţe sufleteşti(sic!), ci capacitatea sa de a fi „suflet din sufletul Neamului” său.

Să apelăm, concluziv, şi la comentariul din introducerea la tratatul de etică al gânditorului stoic Hierocles, trăitor pe vremea împăratului Hadrian, potrivit căruia respectul faţă de tine însuţi este „singura raţiune care ne poate depărta de faptele urîte, de rău”. Şi continuă: „Dacă înveţi să te respecţi pe tine însuţi, tu vei avea mereu alături de tine un paznic intim şi prietenos de care te vei feri şi pe care nu-l vei putea evita.(…) Fii, aşadar, pentru tine însuţi paznicul cel mai intim şi, cu ochii mereu la acest paznic credincios, vei începe să te depărtezi de rău. Respectul faţă de tine însuţi te va depărta de tot ce este ruşinos şi nedemn pentru o fiinţă care gândeşte”…

Sursa:http://ioncoja.ro/predica-de-pe-munte-a-capitanului-2/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Editoriale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s